05.12.2009.
nu totul e piatră cenuşie
după geam
iarna ninge
cu fulgi albi în palmă
fetiţa mea zice
tati mergem la săniuş
are 5 ani
părul valuri
ochii căprui
desenează pe zăpadă
îngeri mici
cu aripi pufoase
zburăm prin noapte
revenim acasă uzi îngheţaţi
ceaiul cald curge
prin vene
adormim...
na-ni-na...
lumina zvâcneşte în tâmple
după geam
iarna nu ninge
cu fulgi albi
în palma copilului
cu ochi căprui
totul e piatră cenuşie
Un fel de BIOgrafie
- Anatol DĂNILĂ
- Chişinău, BASARABIA
- Normalitatea într-o lume anormală este, în fapt, nebunie. Nebunia într-o lume anormală este, în fapt, adevărata normalitate.
18.11.2009.
în colţul dreapta-sus
al cerului
să nu mă cauţi
în corpul gol
pe asfaltul gri
scriu
Dumnezeu mă iubeşte
în fiecare zi
îmi plac fluturii
mai mult decât
oamenii
îi omor
îi pun în insectare
le zâmbesc oval
printre frunze galbene
infecţiile virale
desenează aberaţii
27.10.2009.
legendele toamnei
desenează în ochii lui
tăceri zbuciumate
inima de oţel
nu doare
nu pleca
nu te opri
nu carnea ta mă interesează
îi spune
şi broboane grele
de transpiraţie
acoperă aripile fluturilor
ce îşi povestesc
unul altuia
legendele toamnei
Masivul Ceahlău iarna
Stânca Panaghia
Vârful Toaca
D'accord, il existait d'autres façons de se quitter
Quelques éclats de verre auraient peut-être pu nous aider
Dans ce silence amer, j'ai décidé de pardonner
Les erreurs qu'on peut faire à trop s'aimer
D'accord la petite fille en moi souvent te réclamait
Presque comme une mère tu me bordais, me protégeais
Je t'ai volé ce sang qu'on aurait pas dû partager
A bout de mots, de rêves je vais crier
Je t'aime, je t'aime
Comme un fou comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t'aime comme ça
D'accord je t'ai confié tous mes sourires tous mes secrets
Même ceux, dont seul un frère est le gardien inavoué
Dans cette maison de pierre, Satan nous regardait danser
J'ai tant voulu la guerre de corps qui se faisaient la paix
Je t'aime, je t'aime
Comme un fou comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois je t'aime comme ça
08.09.2009.
e frig
în mine
te caut
pe străzi
în ochii
a mii de femei
nu te găsesc
nu mă găsesc
text de Sandrina-Ramona ILIE
dedicaţie din locul unde orice cortină cade şi se aude nefiresc de însângerat sufletul...
noaptea asta e altfel. plânsă.
se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şi cade în gol...
în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.
numai bună de rană adâncă pe suflet.
"fluturii trăiesc doar o zi!"
plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd din suflet fără gratii.
- nu mă privi. sunt caraghios aşa şi timpul trece. îmbrăţişează-mă!
- dar praful de pe aripi?
- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmi mângâi aripile îmi ştergi zborul. oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.
te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivă atingându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?
nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscut vreodată. nici nu vreau.
tremur. tremuri şi tu.
doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis. unul cu altul.
unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.
- iubitule... mâine?
- iubito ai uitat? repetă după mine...
"fluturii trăiesc doar o zi!"
"FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!"
eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea?
tăcere! se aude un glas de undeva. tac.
în noaptea asta se roagă Dumnezeu!
e prea multă linişte!!!!
17.08.2009.
...a adormit în mine
tăcerea
rezemată de un colţ de
inimă
urlă cu glas metalic
lupul de argint
la marginea pădurii
de gheaţă
aşteaptă carnea mea
îmbrăţişarea pămîntului
cu frunze de arţar
mă învelesc pe ochi
în oraşul dintre ape
subteran
tăcerea
a adormit în mine...
08.07.2009.
în grădina publică pe o bancă citesc o carte despre insuportabila uşurătate a fiinţei şi cad iar în groapa cu tristeţi...
dacă aş fi fumător - aş fuma 2 ţigări la rând, pe nerăsuflate (hei! pe nerăsuflate nu se poate să fumezi, atunci... pe răsuflate)
şi pentru că nu sunt fumător - nu fumez...
şi pentru că nu fumez, zic - să mănânc o banană, cică face bine (şi poate ies din groapa cu tristeţi)
zis - făcut
stomacul meu - în sărbătoare, eu?... pe dreaq
dacă eram fumător - fumam 2 ţigări la rând, pe (ne)răsuflate
şi pentru că nu sunt - beau o bere blondă
în insuportabilul întuneric din groapa cu tristeţi
text de Sergiu MOCANU
Este cineva aici? Au-u-u! Este cineva…?
- Nu, nu este nimeni.
- Slavă Domnului că aud o voce. Deci, totuşi… Slavă Domnului!
- Da nu-L mai slăvi atâta, că nici El nu-i!
- Dar, tu…? Tu, cine eşti?
- Eu nu-s.
- Şi eu…?
- Tu? Mă faci să râd. Nici tu nu eşti.
- Şi atunci, cine este?
- Nimeni.
- Bine, bine. Nu sunt eu, nici tu, nici… nici…. nici altcineva. Dar această cvaziinexistenţă ce este?
- Nimic. Adică nimicul pe care îl stăpâneşte Nefiinţa, într-un cuvânt, eu.
- Aşadar, tu eşti! Tu eşti Nefiinţa!
- N-am zis că exist. N-am zis că sunt Nefiinţa. Am spus că Nefiinţa, adică eu, stăpâneşte Nimicul. Ceea ce, fii de acord, este un pic altceva. Dar dacă tu vrei să crezi că eu exist, că eu sunt Nefiinţa n-ai decât. Tu nici asta nu eşti.
Aşadar, m-am pomenit într-o cursă. Într-o cursă mare întinsă de el. El, despre care ştiu multe şi, în acelaşi timp, nu ştiu nimic. El este Prinţul, stăpânul acestei lumi. Ce-am zis?! Aceste-i lumi?! Această lume…, adică eu încă sunt aici, nu dincolo, aşa cum mi s-a părut.
Nu, nu pot deduce aşa, dintr-o dată, că eu sunt aici şi nu dincolo. Aşa cum nu pot constata cu certitudine, că el este aici sau că suntem împreună dincolo. Pentru că el - Nimeni, el - Nefiinţa, nu este nicăieri. Deci, este o absurditate să spun că noi împreună suntem aici sau dincolo. Sunt prins… sunt prins în capcana lui. Această capcană este deznădejdea, o imensă deznădejde, care mă înghite ca o mlaştină.
Eu deznădăjduiesc, eu săvârşesc un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Dar…, dar…, eu pot săvârşi păcate numai aici, nu şi… Sunt salvat! Eu sunt aici, pentru că numai aici pot păcătui şi ispăşi păcate, dincolo niciodată… Mă grăbesc, m-am precipitat în zădar. Întâi, că sunt încă sub imperativul unui păcat capital, doi, că-mi lipseşte ceva foarte important, ceva fără de care dincolo pot fi, aici nicidecum.
Vasul! Unde-i Vasul?! Cum de nu mi-am dat seama…?! Cum de nu mi-am dat seama că-mi lipseşte trupul?! Iată de ce vorbeşte el aşa cu mine. El ştie ceva. El ştie că Vasul este spart. Şi eu de ce nu ştiu. Eu ar fi trebuit să ştiu… Aşadar…, pe de o parte, păcătuiesc deznădăjduind, deci sunt aici, pe de altă parte, nu am trup, deci sunt dincolo. Cum ies din labirintul acesta, Doamne?
- Uită de numele Lui şi te ajut eu.
- Cine?
- Eu. Nimeni – condrumeţul tău spre nicăieri.
- Tu ai auzit totul? Eu am vorbit cu voce tare? Nu, nu am nevoie de ajutorul tău.
- Cum zici. Nu insist. Atât doar, că am vrut să-ţi propun o afacere.
- Nu fac cu tine nici un fel de înţelegeri. Vreau să-ţi fie clar acum şi pentru totdeauna. Eu nu fac nici o afacere cu tine.
- Ceea ce spui tu, seamănă mai mult cu un exerciţiu de autosugestie, dar, mă rog, îţi doresc succes. Vroiam doar să-ţi spun să mergi să-ţi ridici Vasul. Păcat de el, nu-i nici prea vechi, nici prea uzat. Are şi el o fisură nu prea mare, care cu puţină imaginaţie…
- Fac. Fac orice afacere. Fir-ar Domnului de încurcătură! Fac orice înţelegere, numai întoarce-mi vasul.
- Sigur, sigur. Ţi-l întorc imediat. Mai frumos decât a fost. Ţi-l întorc concupiscent.
- Cum? Ce mai e şi asta?
- A-a-a, fleacuri! Mai atrăgător, am vrut să spun. De fapt, asta şi era afacerea. Tu le spui tuturor, că ar fi o prostie să creadă că eu exist, iar eu îţi restitui Vasul lustruit, strălucitor şi demn de admirat. Abia acum o să începi să trăieşti cu adevărat. Ai avut un Vas obişnuit. Acum, vei avea unul concupiscent.
M-am trezit. Am visat coşmarul acesta de mai multe ori de când stau singur în această celulă. „Concupiscent…?!” „Concupiscent…?!” Ce-o fi însemnând acest cuvânt? DEX-ul mi-a rămas pe birou. Ţin minte c-am vrut să-l deschid în dimineaţa când am fost răpit. Da, anume răpit! S-au năpustit asupra mea în plină stradă, mi-au sucit mâinile şi m-au urcat cu forţa într-o maşină. M-au adus aici, pe strada Bucuriei 14, la Departamentul Servicii Operative al Centrului pentru Combaterea Crimei şi Corupţiei Organizate. Ţin minte că am fost bucuros, într-adevăr, când am aflat că bandiţii, care m-au sechestrat, sunt şi poliţişti, şi că nu m-au dus în pădure, la vreo carieră părăsită sau mai ştiu eu unde. Cel puţin unul dintre ei era foarte nervos, vorbea foarte agitat cu cineva la telefon spunându-i că atâta timp cât în Chişinău e „bardak”, el nu poate să-i scoată marfa din vamă. Tot timpul m-a privit foarte nervos. Când i-am sugerat să se calmeze, a trântit cu pumnul în masă şi a strigat că din cauza mea îi nervos. Din cauza unora ca mine, care „au călcat în picioare stema statului, blea…”
M-am trezit. Sunt treaz. Mi-i frig şi tremur. Sunt transpirat. Iarăşi am febră. Am observat că, de obicei, fac febră spre dimineaţă. Mai drept zis, am aflat mai târziu că atunci când aveam febră era dimineaţa.
„Concupiscent…?!” Poate să-l întreb pe gardian? Am tresărit la gândul acesta. Nu, nu pentru că gardianul ar putea să nu ştie răspunsul – aici nici o idee nu este absurdă, dar nu ştiu de ce toate sunt subversive.
În primele zile, când încă nu mă învăţasem să mă orientez în timp după anumite semne, am avut imprudenţa să-l întreb pe un gardian cât e ora. „Ultrajul” mi-a fost iertat, dar am fost avertizat să nu mai fac provocări, că pot da peste „unul mai rău” şi o s-o păţesc.
„Apă, apă, apă de izvor, nici „capurile” nu vă dor, nici de pi…dă nu vi-i dor!”, asta-i vocea gardianului care, în aşa fel, ne anunţă să ne pregătim pentru „kipeatokul” de dimineaţă. Acest „energizant” natural este servit de două ori pe zi şi, pe lângă faptul că este singura sursă de căldură, mai serveşte şi drept reper de timp. Pe la ora prânzului mai dau ceva gastronomic, dar eu nu am avut încă niciodată curajul, până acum, să mă uit la conţinutul străchinii, pe care gardianul o punea pe „kormuşkă”.
Beau „kipeatokul” cu înghiţituri mari şi îmi fac un plan la care o să mă gândesc. Vorba e că cea mai mare parte a timpului, trebuie să stau treaz în picioare într-un spaţiu de 2,5 metri pătraţi, în care se mai află şi căldarea care serveşte drept closet şi un coş de gunoi. Celălalt spaţiu, îl ocupă „patul” de beton acoperit cu scânduri. De la aceste scânduri, mi-am făcut deja câteva răni. Trebuie să stau în picioare. Întâi, pentru ca să mă mişc. Apoi, pentru ca să nu-mi fac şi alte răni.
Gândurile mele acum sunt mai ascultătoare. După mai mult timp în care au zburdat pe unde au vrut, am reuşit să le preiau controlul. Nu pot spune că am redevenit stăpânul lor de altă dată, dar, cel puţin, nu mă stăpânesc ele. Ştii ce fac? Pe cele rele le alung ca pe nişte câini turbaţi, pe cele bune le încălzesc ca pe nişte pisici.
Era prin ’67 sau ’68… În orice caz, încă nu aveam televizor în casă. Mămica a cumpărat de la Chişinău un dispozitiv care proiecta nişte vederi pe perete. Dacă nu greşesc, dispozitivul se numea diascop, iar vederile – diafilme. De pe diafilmele celea erau proiectate pe perete scene din poveşti şi povestioare, care mai de care. Îmi plăcea la nebunie să stau iarna lângă sobă, să privesc, dar şi să ascult din gura mămicii istorioarele povestite de ea cu har de mare povestitor.
De obicei, a doua zi după ce mămica pleca la şcoală, eu adunam toţi copiii din mahala şi le povesteam eu, deja, istorioarele, modificând textul atâta cât permitea imaginaţia unui copil romantic şi dornic de a face lumea mai bună.
Unul din acele filme, era despre un copil pe care îl chema Gavroche şi care, în timpul Comunei din Paris se furişa printre baricade, strângea muniţiile de la ostaşii răpuşi şi le aducea comunarzilor. M-a impresionat eroismul acelui băiat aşa de mult, încât am necăjit-o rău pe maică-mea punând-o să-mi povestească de zeci de ori istoria aceea. De fiecare dată, trăiam cu speranţa că, de data asta, Gavroche va supravieţui. Am plâns de fiecare dată când Gavroche murea, până când, într-o zi, am decis să-i schimb eu destinul, să-l salvez. Am sustras cadrul în care eroul meu zăcea însângerat la pământ. L-am nimicit. După care, am alcătuit un text în care Gavroche era viu, creştea mare şi salva lumea.
Copiii din mahala erau, oarecum, dezamăgiţi că finalul povestirii mele nu-şi găsea confirmarea pe ecran. Dar, întrucât tot ce era mai interesant începea tocmai din acel moment, treceau uşor peste acest insignifiant accident.
Mămicii i-a plăcut mult „diversiunea” mea şi ori de câte ori mă surprindea cuprins de febra creaţiei mele precoce, îmi zâmbea cu o „complicitate” atât de intimă şi sinceră, încât, şi până acum, atunci când „comit” câte un text reuşit simt privirea ei binecuvântătoare.
Demult nu mi-am amintit această istorie splendidă din copilăria mea. După atâţia ani, probabil, evenimentele ce au precedat arestul meu, dar şi detenţia, au făcut ca aceste amintiri să fie defulate din subconştientul meu cu atâta elocvenţă. Aşa sau altfel, după ce l-am salvat de-atâtea ori pe eroul copilăriei mele, acum mă salvează Gavroche veghind împreună cu maică-mea oră de oră asupra nesomnului detenţiei mele, alungând disperarea care mă pândeşte din orice colţ al acestei celule reci.
Pisicuţa mea tresare brusc şi o zbugheşte undeva zbârlită, iar mintea-mi este încolţită, în aceeaşi clipă, de colţii unuia dintre câinii răi ai singurătăţii mele.
04.06.2009.
minciuna cauzează tăcere
tac
îţi iert tot ce vrei
dar nu uit
nimic
nu mai contează
după
Jack Daniel's Old No 7
şi
Chişinău Blondă
urmează Maria Blues
la miez de noapte
încerc să mă loghez
username: bring_me_to_life
password: parcurgeri de grafuri
no name sender
mă felicită cu ziua libertăţii
13.05.2009.
în amintiri
marea e tot mai azurie
în ochi
tristeţea e tot mai apăsătoare
în inimă
singurătatea se răspândeşte
ca un cancer
devorează iubirea
înghesuită
în ventriculul drept
doare tăcerea
tăcerea doare
în ventriculul drept
înghesuită
devorează iubirea
ca un cancer
singurătatea se răspândeşte
în inimă
tristeţea e tot mai apăsătoare
în ochi
marea e tot mai azurie
în amintiri
10.04.2009.
la Chişinău
miroase a flori de cais
cu capul spart
cu pumnul în gură
cu mâinile sucite
această primăvară
on-line destule
motoare de căutare
off-line - doar unul
acelaşi
intimidează primăvara
la Chişinău
din „Legendele sacre ale Dacilor Liberi”
de Felix CRAINICU, Cristi IONIŢĂ
În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?
Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
- Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.
de Felix CRAINICU, Cristi IONIŢĂ
În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?
Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
- Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.
09.03.2009.
...în aceeaşi lume absentă-prezentă
într-un amestec de stări
inima mai bate...
TUC
îmi ridică corpul de pe scaun
îl verticalizează
pe sufletul agăţat
de un martie în care plouă infernal
(ştia ceva Stănescu)
trec în alte dimensiuni
toţi războinicii
cu lăncile încordate
lovesc tăcerea -
blestemul lumii anormale
într-o lume normală
iubirea este nebunie...
... inimă
Astăzi ochii mei au plouat iarăşi
Şi iarăşi mi-am simţit inima.
Da! O am în piept...
De ce atunci mă obsedează gândul -
Dacă inima ta va înceta să bată (pentru mine)
Eu nu voi mai exista?
... viaţă sau iubire
Viaţa este un amestec de stări de spirit dintre care doar una este importantă şi cu adevărat esenţială - Iubirea. Venim pe Pământ pentru a învăţa să iubim, iar ulterior, pentru a dărui iubirea noastră semenilor. Atunci când încetăm să mai facem aceasta trecem în altă dimensiune. Oare dincolo tot iubirea o fi starea de spirit cu adevărat esenţială???
... trecut, prezent şi viitor
Dacă azi va fi mâine ieri
Înseamnă că trăim permanent în trecut.
Prezentul fiind absent,
Cum putem avea un viitor?
... normalitate şi nebunie
Normalitatea într-o lume anormală
Este, în fapt, nebunie.
Nebunia într-o lume anormală
Este, în fapt, adevărata normalitate.
24.02.2009.
00.00
târziu
sting lumina
închid ochii
evadez
în golul
cauzat de
prezenţa
neprezenţei
tale
18.01.2009.
(...lui Grigore VIERU)
la prima oră
învăluit în ceaţă
sărut însângerat
pe piatra rece
ultim autograf
tăcut
cu zâmbetul
pe buze
urcă pe Kogaion
un dac...
Zamolxe
îşi adună
oastea...
13.01.2009.
în oraşul îngerilor
zăpada scârţâie
sub tălpi
mii de kilometri între
a r i p i
o c h i
b u z e
colind întârziat
în oraşul îngerilor
oamenii au dor
de mare
05.12.2008.
tăcerea
sunet vopsit
în alb şi negru desenez
printre rânduri
curcubeu monocrom în
ochii-cărbune
cad în genunchi
zâmbete zdrelite
mecanisme de apărare
pe axa
introvert - extravert
cavalerul negru
nu plânge...
în ochii-cărbune
curcubeu monocrom
dimineaţa
plină de somn
curge
din mine în tine
geamăt
de plăcere
închid gura
ploii
cu un sărut
14.11.2008.
(...puiului de dac cu ochi ca mura)
răsfoiesc alfabetul
aleg 443
minunea mea
cu ochi căprui
zice
alo!
ce mai?
nimic nou...
şi fără să ştie
a desenat
peste noroiul de pe
pantofii mei
o rază de soare...
13.11.2008.
...frunzele
urcă în mine
în fiecare seară
mii de zombi
coboară din
microbuze trec
sting lumina
gata cu
fotosinteza
coboară din mine
în fiecare dimineaţă
lasă fluturii
să zboare
frunzele...
02.11.2008.
(neindicat minorilor)
Mirarea este unica diferenţă... în rest – suntem animale...
Dumnezeu a murit ucis de noi. A fost alegerea lui – să moară pentru ca apoi să învie şi să întindă o mână oricui are nevoie de ea... Schizofrenicule, nu-ţi fie frică de sfârşitul lumii... şi vei putea să te plimbi pe un mal de râu ţinându-te de mână nu cu un banal Napoleon, ci chiar cu Dumnezeu...
Conduci cu 200 la oră prin oraş şi peretele de beton din faţă îţi spune: strânge-ţi isteriile de pe jos şi fute-o din gară... Te ruşinezi, îţi pui centura de siguranţă şi apeşi pe accelerator...
Ah!!!! Am uitat să-i spun că o iubesc...
Să curgă speranţele... dintr-o cutie craniană făcută ţăndări...
11.10.2008.
(cu o zi înainte de a mă naşte din nou)
andiv nu a mai agonizat de ceva vreme... astazi şi-a încălţat ghetuţele poetice şi a îndrăznit să intre în templul literelor jucăuşe... a găsit acolo mai multe simboluri care-i sunt dragi: culorile roşu şi albastru, fluturii şi cifra frumoasă 4...
andiv nu ştie de ce unii dintre îngeri îi spun aşa, el ar vrea să afle secretul, ar vrea să ştie de ce urmele de pe zăpadă şi de pe covoare vor fi şterse???? de ce toamna este un început de viaţă???? şi de ce îşi măsoară viaţa în frunze căzute...
în această noapte toţi îngerii sunt off... toamna asta e plină de galben...
15.09.2008.
(...A... de la Angels...)
...a venit toamna
îţi spun
să-mi stai alături
am să iau 2 beri
Chişinău Aurie cu capac
din ăla care se deschide cu
un singur deget are să curgă
gustul amărui pe firele albe din
barba mea are să îngheţe
gustul dulceag pe ridurile verticale
de pe buzele tale
am trecut azi pe la birou
să tac alături de tine
nu erai
şi am tăcut singur
pe o bancă în parc
dacă la noapte
am să uit să mor în somn
de dorul tău
să mă omori tu cu un
ctrl + alt + del
oraşul nu va muri
oraşul va rezista
îmi spui...
01.09.2008.
(mulţumire pentru nisipul verde...)
...ascult Spleen
rotesc clepsidra cu nisip verde
şi-mi amintesc de tine în fiecare zi
îmi arunc corpul în stradă
ca pe o bucată de carne însângerată
în chiuveta de inox mă înspăimântă gândul
că ar putea să-mi fie dor de tine
în acest week-end am să visez din nou
viaţa "en plastique" pe tronul de la toaletă
ascult Spleen...
11.01.2008.
(...credinţei, speranţei, iubirii)
...mă drogam pe o muchie de asfinţit
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
bolnave de boala singurătăţii
curve suave pe stradela cu felinare roşii
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
viaţă! viaţă! viaţă!
dăruieşte la toţi femeia în negru
din sacoşa de plastic reciclabil
a câta oară închid ochii
văd acelaşi vis anormal -
Credinţă - Speranţă - Iubire...
văd acelaşi vis anormal -
a câta oară închid ochii
din sacoşa de plastic reciclabil
dăruieşte la toţi femeia în negru
viaţă! viaţă! viaţă!
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
curve suave pe stradela cu felinare roşii
bolnave de boala singurătăţii
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
mă drogam pe o muchie de asfinţit...
08.09.2006.
sfârşit de 33...
incandescent plânge ţigara mea
sărutând cuminte scrumiera
în care zac epuizate surorile ei
locuiesc într-un cub colorat în alb
cu vopsea lavabilă şi caut prin beznă al cincilea colţ
tăcut mă priveşte Bacovia de pe cotorul de „Plumb”
şi încep să înţeleg cum poate să încapă
atâta singurătate în ochii unui om
în miez de noapte respir anaerob,
iar pulsul meu, cândva un metronom,
dansează acum în ritm decadent
mă transform în sunet
şi-mi regăsesc cadenţa omorând tăcerea
cu un amestec de balade rock
şi hip-hop agresiv-vulgar
din poza în ramă de lemn
zâmbeşte minunea mea cu ochi căprui,
înger pe zăpadă, albastru pe alb
ca să-mi ascund agonia
îmi injectez în venă o supradoză
din drogul tristeţii –
Toamna – staţia terminus a suferinţei...
sfârşit de 33...
sau un nou început...?
26.03.2007.
18.06.2006.
(cândva zborul era mai mult decât un vis...)
(cândva zborul era mai mult decât un vis...)
Cândva am fost fericit. Atât de fericit încât nu mai observam (ne)fericirea altora. Dar într-o zi, deschizând ochii, am constatat că totul se ruinase. Un gol cenuşiu se aşternuse peste existenta mea iar timpul devenise atât de imobil şi fiecare zi se suprapunea peste o alta cu o cuminţenie statică, aproape malefică. Frica şi durerea – prietenele mele cele mai apropiate mă vizitau clipă de clipă şi-mi picurau pe suflet incertitudini. Atunci, am închis în mine toată iubirea, zăvorându-mi porţile inimii pentru totdeauna. Nu mai dăruiam nimic, nimănui – decât indiferenţă. Pentru prima dată eram singur... cu adevărat singur. Dacă aşi fi ştiut să urăsc – aşi fi urât până şi liniştea de la Masa Tăcerii.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei şi am înţeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Ştiu sigur – coincidenţa este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... şi am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... şi totuşi, cu o atingere, Ea a reuşit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Şi a venit primăvara... Simţeam că este prima primăvară din viaţa mea – unica – cea adevărată. Cenuşiul meu se îmbrăcase în haine multicolore şi de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând şi atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creştet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul şi atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porţile necuprinsului Univers pentru ca încleştarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în şir, nopţi în şir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrăţişare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărţi că fluturii mor toamna. Ştiam că va veni în curând Doamna în Galben şi va şterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungaţi din paradis şi rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... şi NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care îngheţase ultima mea sărutare. Să nu uiţi – i-am spus – că va veni din nou primăvara şi iarăşi ne vor creşte aripi... apoi am păşit dincolo...
Neant...
Doar o dorinţă licăreşte în întuneric: Tată! Apasă Enter – porneşte primăvara şi scrie într-un fişier nou Povestea Noastră cu Happy End.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei şi am înţeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Ştiu sigur – coincidenţa este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... şi am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... şi totuşi, cu o atingere, Ea a reuşit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Şi a venit primăvara... Simţeam că este prima primăvară din viaţa mea – unica – cea adevărată. Cenuşiul meu se îmbrăcase în haine multicolore şi de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând şi atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creştet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul şi atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porţile necuprinsului Univers pentru ca încleştarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în şir, nopţi în şir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrăţişare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărţi că fluturii mor toamna. Ştiam că va veni în curând Doamna în Galben şi va şterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungaţi din paradis şi rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... şi NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care îngheţase ultima mea sărutare. Să nu uiţi – i-am spus – că va veni din nou primăvara şi iarăşi ne vor creşte aripi... apoi am păşit dincolo...
Neant...
Doar o dorinţă licăreşte în întuneric: Tată! Apasă Enter – porneşte primăvara şi scrie într-un fişier nou Povestea Noastră cu Happy End.
.jpg)
26.04.2006.
(...pentru EA)
deschid ochii
retina lor
încearcă timid
lumina unei
zile noi
şi totuşi
mereu aceeaşi
fiecare clipă
departe de tine
trezeşte în mine
pui de durere
07.05.2005.
Acum când pleoapele tale au obosit
cine v-a mângâia disperarea mea
cine v-a auzi strigătul meu
cine v-a imortaliza zâmbetul meu
cine v-a acoperi gaura din inima mea
cine v-a călca în picioare egoismul meu
cine v-a îmbrăca goliciunea mea
cine v-a şterge lacrima de pe obrazul meu
Toamna?
Ploaia?
Nimeni...
2004
după geam aşteaptă
libertatea mea rătăcită
o voi regăsi
în această noapte
cu lună plină
deschid geamul
păşesc
dincolo de limite
cad... în sus
asfaltul cerului geme îndelung
sub greutatea corpului meu diafan
toată neputinţa
a fost strivită
celulă cu celulă
de un pas
în deCădere
26.09.2002.
Ascult cum cade ploaia...
Abia de mai respir.
Prin vene curge sânge
Cu ghimpi de trandafir.
Strivit de greul toamnei,
Mi-i sufletu-ntristat.
Încerc să zbor din casă –
Tavanul este plat.
În geamuri bate vântul:
Psihoză sau abis?
Eu suflu-n lumânare
Şi mă scufund în vis.
Cu áripi albe, îngerii
Îmi cântă un sonet.
Ca un ecou răsună:
Bacovia – plumb violet.
Ascult cum cade ploaia...
Tot mai încet respir.
S-a aşternut în versuri
Un negru-alb delir.
1999
O toamnă nebună cu pletele-n vânt
Un soare bolnav cu palida-i rază
Bătrânele frunze cad la pământ
Iar verdele sfânt nu mai salvează.
Şi iar vine noaptea cu stele pe cer
O fiară flămândă-n pădure veghează
Pământu-i cuprins într-un nor de mister
Şi nu se mai vede a soarelui rază.
O uşă deschisă mă cheamă la drum
Clepsidra măsoară încet veşnicia
Şi urmele mele se pierd toate-n fum
Iar clipa prezentă n-o să mai fie.
Viaţa-i călătoare, şi-ntr-o bună zi
Cu soare şi frunze căzând la pământ
Privi-voi în urmă şi nu voi mai şti
Că sunt doar o toamnă cu pletele-n vânt.
08.11.1997.
un punct de început – iubirea
din care am plecat cândva
copil fiind, pentru ca acum
să-mi fie dor de timpul
când voi putea spune:
rupeţi pâinea în două
turnaţi vin în pahare
eu plec, dar să nu plângeţi
căci va veni timpul
când vom fi împreună
în punctul de sfârşit – iubirea.
17.11.1997.
2002
nimeni
telefon defectat
conexiuni defectate
dispoziţie defectată...
şi uneori
tu
ca prin ceaţă
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Vizualizare blog
Categorii
- ● Comentarii la... (3)
- ● Cu pluta (1)
- ● Dedicaţie... (6)
- ● Deliruri cu şi fără rimă (23)
- ● Imagini (4)
- ● Proză (3)
Pagini personale
Blogroll
- ● Blogul "Coffee & Cigarettes"
- ● Blogul "Disident"
- ● Blogul "Fusta Socrate si Ardealul"
- ● Blogul "Jurnalul unei celibatare"
- ● Blogul "Last screen for you" (BRadu)
- ● Blogul "Nu sunt ceea ce par că sunt"
- ● Blogul "Verva"
- ● Blogul "X - Rezonanţe imposibile"
- ● Blogul "Ţigări fără filtru"
- ● CC (CeZaR)
- ● Photography de Narcis Virgiliu
Dicţionare links
Dacia links
Român şi •um links
Steaua Bucureşti links
Insecta links
- ● Beetles and coleopterists
- ● Cerambycidae of the West Palaearctic Region
- ● Coleoptera home page
- ● European butterflies and moths
- ● Farfalle d'Italia
- ● Insectele rare din Republica Moldova
- ● Lepidoptera.ro
- ● Lepidopteres de France
- ● Les carnets du lepidopteriste Francais
- ● Moths and butterflies of Europe and N. Africa
- ● Saturniidae of Europe
- ● Sphingidae of the Eastern Palaearctic
- ● Sphingidae of the Western Palaearctic
- ● UK butterflies
Galerii foto ale prietenilor
Arhivă
-
►
2008
(19)
- decembrie 2008 (2)
- noiembrie 2008 (17)
Dakesis music
It's me dark lighted
Fotbal. Liga I